Vara in care mama a avut ochii verzi

Un roman de o frumusețe aparte, care nu constă într-o lume roz, fluturași, floricele și alte minciuni. E un alt fel de a fi frumos, pe care nu pot să îl descriu… o frumusețe urâtă…

Titlu: Vara în care mama a avut ochii verzi
Autoare: Tatiana Țîbuleac
Editură: CARTIER
Anul aparției: 2016
Nr. Pagini: 124

Începutul, prezentând niște imagini pline de dispreț și ură, relatate într-un limbaj direct, fără vreo perdea deasupra – ochelarii roz, lăsați deoparte. „O voiam pe mama moartă.” – practic, asta este sugerat la început. Aleksy, un tânăr considerat nebun, își vrea mama moartă. O clasifică drept urâtă, grasă, proastă și inutilă, ocupând degeaba un loc în spațiu. Mama acestuia, devenită imună la remărci de acest gen, își ignoră fiul și se autodistruge, ca o bombă declașată. Mamă și fiu, sunt complet diferiți totuși, îi mai unește ceva: suferința. Amândoi, în ciuda disprețului unul față de celălalt, suferă din cauza trecutului, regretând că nu îl pot schimba. Sora lui Aleksy, Mika – moartă. Tatăl copiilor – a luat toate bunurile și a plecat. Pe cei doi, rămași împreună, viața nu ii voia, iar moartea nu îi lua cu ea. Au rămas ai nimănui, practicând echilibristică pe linia subțire dintre ființă și neființă – două suflete răvășite, distrugându-se reciproc, voluntar și/sau involuntar.

„Dacă moartea ar ține cont de părerea oamenilor, ar muri mult mai multă lume potrivită”

Oare există o lume potrivită care să moară? Dacă murea Aleksy, ceilalți nu ar fi suferit? Abordând această temă a morții, fenomen previzibil totuși, atât de imprevizibil, începem să ne punem o mulțime de întrebări… De ce, de ce, de ce…? Care e motivația morții…?

Posibil, prima dată după moartea Mikăi, când mama cu ochii verzi, singura trăsătură pe care Aleksy o găsea mai puțin respingătoare la ea, a propus ceva, iar „nebunul” casei a acceptat, amenințând-o cu moartea, logic… Deja, moartea a devenit un subiect prea banal în carte, aș spune că e precum un mod de a-și exprima iubirea unul față de celălalt. Revenind… Propunerea era să plece în Franța, într-un sat, pe toată durata verii. Un tânăr însetat după petreceri, droguri și nopți agitate, petrecându-și vara cu mama lui bună de nimic. Această nebunie mi se pare că era justificată, mama fiind și ea afectată, din nou, se înnebuneau reciproc prin străinătatea care se așeza atât de comod într-una dintre cele mai puternice legături de pe Pământ. Totuși, în acest om problematic, străin de iubirea de orice fel, începe să se dezvolte o sensibilitate de natură neobișnuită, acceptarea, poate, că trecutul e tipărit iremediabil pe o filă din viață, viitorul însă, e trecut doar pe ciornă.

„Voiam să pot muri simplu, comod, repede. Voiam ca moartea să fie puterea mea, să o pot invoca fără efort și fără cheltuieli în orice secundă. Toate acestea ar fi fost posibile dacă moartea ar fi fost inventată de cineva cu mai mult discernământ, care n-ar fi protejat-o atât, ci ar fi redus-o la o simplă funcție. Un al treilea ochi, o a treia tâmplă, o inimă pe dreapta, care să deconecteze unilateral trupurile inutile în caz de necesitate.

Imposibilitatea de a muri când aveam absolută nevoie era cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată, iar mie mi s-au făcut multe nedreptăți. Începând cu  nașterea mea de către o femeie absolut străină.”

Știu că e un citat destul de lung, dar am simțit nevoia de a-l scrie pe tot, pentru a vă da seama ce simțea Aleksy cu adevărat. Acesta era furios, dar nu pe inventatorul morții, și nici pe mama cu ochii verzi care, după moartea Mikăi, l-a tratat ca pe un om mort, ea fiind moartă la rândul ei. Acesta era furios pe el sau, cel puțin, așa consider eu. Ar fi vrut să fie în locul Mikăi, să o salveze. Ar fi vrut ca tatăl lui să nu îi părăsească, să fie alături de mama sa, să remedieze lipsa personajul patern din viață… Să o ajute pe mama lui, și să se ajute pe el. Totuși, ca să ajungem la remarca acestuia: dacă am putea să invocăm moartea, am face-o? Probabil că nu. Oricât de mult ar tânji cineva după moarte, pus față în față cu ea, i-ar fi frică. Dacă te arunci într-un râu, de exmeplu, cu gândul de a te înneca, o să vezi că înoți la suprafață, nu o să stai să mori – o să încerci, involuntar, să te salvezi și, până în ultima clipă, coprul o să încerce să se mențină în viață și, automat, să TE mențină în viață.

Fiind ultima informație despre acțiunea din carte pe care o să v-o dau, vă pot spune că, cea mai mare dorință a lui începea să se adeverească… acum, care e dorința, se poate să vă fi dezvăluit mai sus…

Romanul e construit ca un fel de jurnal al lui Aleksy, în care își varsă regretele. Umbra cu care a pornit cartea ca protagonist, a început treptat, de-a lungul verii să se desprindă de el, precum o fantomă părăsind corpul rece al mortului. Până la urmă, asta era el… (citând din Luceafărul eminescian) „un mort frumos cu ochii vii”. Totuși, nu știu în ce măsură erau ochii lui vii. Privindu-și tatăl plecând, sora murind, mama, murind și ea, odată cu plecarea celor doi, nu mai era nimic viu în el… aș spune că a ajuns să fie un mort cu ochii deschiși… Revenind la ideea principală a acestui paragraf – jurnalul, scris după mulți ani de la încheierea verii, nu cred că ilustrează o imagine mai frumoasă decât cea din tinerețea acestuia totuși, a devenit pictor (de acolo și poza reprezentativă a articolului). „ Arta i-a îmblânzit trauma”, citându-l pe poetul și prozatorul sibian, Radu Vancu. Știu că e un personaj inventat, știu că trauma este și ea inventată, dar undeva, în lumea asta mare, sigur există măcar cineva pe care arta îl ajută, îi îmblânzește teama și o transformă într-un prieten. O prietenie cu propria umbră, cea mai întunecată și meticuloasă latură a ta – doar arta îți poate fi călăuză, fie ea pictură, muzică, literatură, poate chiar și arta de a asculta… În cazul lui Aleksy, arta supremă erau ochii mamei, verzi, frumoși, parcă neavându-și locul pe chipul ei, văzut atât de grețos. Ochii verzi, simbolizând speranța – că poate, există ceva frumos oriunde – trebuie căutat, e mereu acolo.

Sincere scuze că a trebuit să îmi citiți iarăși aberațiile dar, dacă ați ajuns până aici, aveți toată recunoștința mea! De câte ori am trecut, oare, pe lângă capodopere literarea precum aceasta? Câte lecții de viață am ratat? Ei bine, oricâte au rămas undeva pe raft, fără să le iau cu mine, știu că aceasta m-a luat cu ea și m-a învățat că viața e prea fragilă & neînsemnată, dacă nu acceptăm că moartea e strâns legată de viață, cu un fir de poveste.

„De multe ori când mă gândesc la moarte și mă întreb ce se întâmplă cu omul după, pe urmă, la final – amintirile sunt răspunsul meu. Paradisul – pentru mine cel puțin – ar însemna să trăiesc iar și iar acele câteva zile, ca prima dată. Iar Dumnezeu sau vreun înger mai puțin ocupat să-mi țină fișierele pe repeat.”