Printre tonuri cenușii

Am revenit, cu bateriile incarcate și cu o carte sfâșietoare care va rămâne pe noptiera mea o vreme îndelungată, pentru a putea să o recitesc atunci când viața mi se pare grea și pentru a mă convinge că sunt alte persoane cărora le merge/le-a mers mult mai rău. Spun cu mâna pe inimă că am plâns, lucru care mi se pare foarte normal, având în vedere puterea cu care anumite episoade lovesc.

Această carte se numește „Printre tonuri cenușii”, este scrisă de către Ruta Sepetys, este de la editura „EPICA” și a fost nominalizat la „Carnegie Medal”, fiind bestseller international. O poveste despre suferință, iubire, familie, și nedreptate, povestită excepțional de către una dintre autoarele mele preferate.

„M-au săltat în cămașă de noapte” – Așa începe cartea și, odată cu ea, și povestea Linei Vilkas, o fată de 15 ani, pasionată de artă. Chiar dacă i s-au părut cam ciudate anumite lucruri din zilele precedente, Lina nu a bănuit nimic. 14 iunie 1941, o ploaie de pumni asupra ușii de la intrare le schimbă viața Linei, părinților ei, fratelui ei mai mic, Jonas și viețile a altor peste douăzeci de milioane de locuitori ai Țărilor Baltice. Ofițerii NKVD au dat buzna în casă, i-au lăsat să își facă bagajele timp de 20 de minute iar apoi, i-au aruncat într-un camion, alături de alți oameni speriați și dezorientați. Oameni culți. Profesori, bibliotecari, poștași, soțiile și copiii lor, unii chiar în vârstă de câteva luni, zile, ore. Mai apoi, au fost urcați în niște vagoane pentru vite și transportați în Siberia, unde cei mai puternici aveau să își petreacă următorul deceniu iar cei mai slabi de înger, eternitatea, în gropile comune, alături de alte cadavre, devenind hrană pentru animalele care le dădeau târcoale. Următorii ani aveau să devină pentru ei o luptă de supraviețuire, în care fiecare fărâmă de pâine avea să reprezinte o fărâmă de viață.

La prima vedere, cartea mi s-a părut că ar fi ca oricare altă carte citită, cu tema războiului și a deportărilor. Copertă simplă, care nu îmi sugera nimic. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce „comoară” țineam în mână. Citind-o am avut parte de multe stări indescriptibile despre care, tot ce pot să spun este că mi-au dat „piele de găină”.

Am învățat să prețuiesc orice lucru, indiferent de cât de mic și neînsemnat ar fi, pentru că, nu se știe nicodată când lucrurile pot lua o întorsătură neașteptată iar eu să mă aflu în situația în care acel lucru neînsemnat, să ajungă o dorință, un vis îndepărtat. După această lectură devastatoare, am simțit nevoia de a mă duce să stau cu familia mea pentru că, mi-a reamintit că familia este cea mai importantă în viață.

La final, am fost uimit de această nouă perspectivă asupra istoriei despre care nu am mai auzit nimic până acum. Parcă m-am și supărat, într-un fel, din cauză că nimeni nu mi-a mai povestit nimic despre aceste întâmplări dezolante.

„V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar.”

„Mirosul de carne intrată în putrefacție devenise de nesuportat în vagonul încins.”

„Patetic și, totuși am supraviețuit. Sigur că da, supraviețuirea e pedeapsa mea. Așa trebuie să fie. Femeia asta a închis ochii și s-a dus. Mi-am dorit moartea chiar din prima zi, și, cu toate astea, supraviețuiesc. E chiar așa de greu să mori?”