Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989

Am revenit cu o altă carte de-a autoarei Ruta Sepetys. Această carte nu s-a lăsat mai prejos de cea precedentă, autoarea oferindu-ne o perspectivă inedită asupra Revoluției din decembrie, 1989.

Cartea este de la editura „Epica”, are în jur de 350 de pagini și o copertă foarte interesantă și sugestivă, înfățișând Palatul Parlamentului și un tânăr revoluționar, fluturând steagul Republicii Socialiste Române (RSR), cu stema tăiată. Coperta mă face să mă întreb ce s-a ales de acest tânăr, cât și de mulți alții… Au murit? Au supraviețuit? Dacă au supraviețuit… contra ce cost…?

„Eroul nostru, Drăculescu, stătea în castelul său de carton, purtând o coroană de carton, înconjurându-se de oameni care aplaudau și care i se închinau Omului de Aur al Carpaților, în timp ce poporul său suferea, făcea foame și trăia în teroare.”

Din citatul de mai sus, se înțelege, bănuiesc, cât de mult îl „iubește” protagonistul, Cristian Florescu, pe dictator. Totuși, bunicul lui (Bunu), îl „iubește” mult mai tare. Această „iubire nemărginită” se vede în glumele acre, adresate lui sau, mai exact, lui Bulă. Lăsând această încercare de sarcasm deoparte, haideți să vă povestesc despre carte. Cristian Florescu este un adolescent de șaptesprezece ani, care visează să devină scriitor, într-o lume unde chiar și visele sunt ilegale. Acesta locuiește într-un apartament din București, cu părinții, Bunu și sora lui, Cici (Cecilia). Nu se poate spune că o duc extrem de rău dar, Bunu suferă de leucemie așa că, mai tot venitul lor se duce în speranța de a-l ajuta.

„Dacă erai bolnav și nu aveai cartușe de Kent, nu aveai noroc.”

Cristian este împotriva regimului comunist și, per total, împotriva României de pe vremea aceea. Totuși, aceste nemulțumiri, îndulcite cu glume, le poate spune doar acasă, în șoaptă pentru că, străzile erau pline de turnători. Aceștia puteau să fie oricine și oriunde. Nu conta de gradul de rudenie, prietenie și milă. Tot ce conta era mai multă mâncare și mai mulți bani, ambele promise mereu dar primite niciodată.

Toată această „goană după aur” le scoate oamenilor la suprafață cele mai întunecate părți. Securitatea face acest lucru mult mai ușor. Află lucruri „condamnabile” despre oameni, îi invită în birou și îi obligă să devină turnători, în schimbul unor promisiuni, pentru a evita tragedii, comise de acești oameni cu sânge rece. Cam așa s-a întâmplat și cu Cristian. Neputincios în fața legii, are două variante: să îi trădeze pe toți cei dragi sau, treptat, să se opună regimului, devenind vocea a mii de oameni.

Poate nu e pierdut chiar totul. O scânteie de speranță apare în Timișoara și, după câteva zile, în toată țara. Toți se întrebau același lucru: În decembrie 1989, avea să se sfârșească cu șoaptele? Dacă da…care aveau să fie urmările…?

„Bunu avea dreptate. Comunismul este un produs al minții. […] Iar viețile acelea incredibile pe care le vedeam pe ecran păreau doar rodul imaginației. Așa și erau, nu?”

O carte cu un colosal impact emoțional asupra cititorului. În anumite momente, uitam pur și simplu că aceste fapte nu sunt doar imaginația autoarei ci, s-au și întâmplat, aici, în țara în care locuim și, pe străzile pe care mergem zi de zi, cine știe ce orori s-au putut petrece. Când mă gândesc că, acum mai bine de 30 de ani, când atât de mulți oameni pe care îi cunosc erau tineri, ba chiar copiii, cartea aceasta era realitatea lor, mă cuprinde un fior rece. Securitatea nu era printre paginile cărții ci, umbla pe străzi, căutându-și următoarele ținte.

În opinia mea, cărțile sunt singurele care se pot apropia de așa-zisa perfecțiune. Într-o carte, poți modela totul cum vrei tu, inventându-ți Universul tău imperfect de perfect, într-o lume perfect de imperfectă. Ei bine, Ruta Sepetys a reușit, încă o dată, să scrie o carte care nu doar că se apropie de perfecțiune ci este perfecțiunea, la fel ca și celelalte două pe care le-am citit. Apropo, stați cu ochii în patru pentru că, o să urmeze cât de curând prezentarea unui alt volum de-al ei.

PS. Oarecum, legat de subiectul cărții, mi-am adus aminte de niște poze făcute prin Timișoara (septembrie 2022), orașul unde a apărut speranța în 1989, așa că le-am atașat în postare. Sper să vă placă. Până data viitoare, călătoriți prin cât mai multe cărți.