Noi, copiii din Bahnhof Zoo

Astăzi am venit cu o carte care, sincer, m-a enervat foarte mult. Totuși, aș mai citi-o de câteva ori, pentru că, și-a îndeplinit misiunea. Aceea de a enerva cititorii și a-i face să conștientizeze ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Să nu mă înțelegeți greșit. Cartea mi-a plăcut foarte mult dar, faptul că între paginile ei se găsesc fapte reale, este de-a dreptul cutremurător.

Este vorba despre autobiografia tinerei Christiane F., intitulată „Noi, copiii din Bahnhof Zoo”. De fapt, această carte a fost scrisă de jurnaliștii Horst Rieck și Kai Hermann, pe baza înregistrărilor cu povestea Christianei, cât și a unor persoane care o cunoșteau, incluzându-i și pe părinții ei. Cartea este de la editura „HUMANITAS”, are în jur de 320 de pagini și, în mijloc are câteva poze, înfățișând o parte din adolescenții prieteni cu Christiane, cât și anumite locuri în care au loc faptele din carte.

Din încercarea de a deveni „cool”, a ajuns să își distrugă copilăria, familia, corpul și întreaga viață, acum, având 60 de ani, încă regretă deciziile din copilărie. De la vârsta de 13 ani, aceasta a ajuns să fie dependentă de droguri, alături de mulți alți copii din care, acum, a mai rămas doar amintirea. Din carte, pe lângă Christiane, un singur băiat a mai supraviețuit, și anume, Detlef, prima ei iubire. Cu toții au ajuns să simtă mirosul de sânge închegat de pe coasa Morții dar, doi dintre ei au fost mai norocoși.

Christiane era o fată inteligentă și cu o personalitate puternică, care locuia într-un cartier nou din Berlinul de Vest. Toate regulile din cartier și betonul care împânzea orice peisaj o frustrau pe protagonistă cu orice ocazie. Situațiile tensionate de acasă nu au prea ajutat iar, până când mama ei s-a decis să își caute un apartament doar pentru ele, Christiane a început deja să se refugieze pe drumurile greșite și, a devenit prea târziu.

„Toată copilăria m-am simțit singură. Nu-mi doream decât să am pe cineva aproape; eram într-o continuă înfruntare cu lumea.”

Totul a început cu o petrecere, a urmat un club, după au venit țigările iar, la final, s-a ajuns la ce era mai rău. Nimic nu mai putea să o salveze.

În această carte, nu e atât de important firul poveștii, ci mesajul este cel care contează foarte mult. Cumva, când începi să citești cartea, anticipezi ce se va întâmpla dar, odată ce ajungi să o citești, rămâi surprins de relatările care îți fac stomacul să ți se chircească și părul să ți se ridice în cap. Doar gândul că aceasta nu e ficțiune ci este adevărul a sute, chiar mii de adolescenți, e de-a dreptul terifiant. Totuși, cu toții erau conștienți de ce se întâmpla cu ei dar, pur și simplu preferau să ignore și să continue.

„N-o să faci asta. Habar n-ai ce vrei să faci. Dacă faci asta, o să ajungi foarte repede ca mine, o mortăciune.”

– Puișor, unul dintre prietenii Christianei

După nenumărate încercări de a scăpa de dependență, cu sau fără Detlef, Christiane ajungea de fiecare dată în gara unde se întâlneau „daviștii” (= cei pe dava, adică, cei dependenți de seringă) și, reușea de fiecare dată să își injecteze o nouă doză, cu ideea că „Una, din când în când, nu face rău nimănui”. Ceea ce nu realiza ea la vremea aceea era că, ba da, una face rău, pentru că, după acea „una”, mai vine încă una, încă una și încă una, până când ajunge, din nou, la dependență. Amenințată de starea de sevraj, momente în care capul ei vuia ca un vapor intrând în port și se simțea ca și când ar muri în chinuri, continua să facă aceleași greșeli care, puteau oricând să îi devină fatale.

„I-am spus mamei că am vrea să ieșim puțin la aer, după ce am stat o săptămână întreagă în cămăruța mea. I s-a părut o idee bună. Când m-a întrebat Detlef încotro s-o luăm, n-am știut ce să-i răspund. Chiar nu îmi trecea nimic prin cap. […] Evident că ne-am pomenit la Bahnhof Zoo.” –

– După prima încercare de a deveni „clean” (dezintoxicați), care a durat undeva în jur de o săptămână, Christiane și Detlef au ajuns din nou la Bahnhof Zoo unde au făcut rost de alte doze.

Cartea aceasta este atât un strigăt de ajutor, blocat în sufletele multor adolescenți, cât și un avertisment pentru toți ceilalți care, s-ar putea sau nu să ajungă în aceeași situație. Îi face pe cititori să se gândească atât la efectele pe care le-ar putea avea acțiunile lor asupra propriei persoane, cât și asupra celor din jur. Mama, tipând printre lacrimile-i șiroiundu-i pe obraji, când își găsește copilul, întins în baie. Tata, stând tăcut într-un colț, învinovățindu-se pentru faptele lui murdare, gândindu-se că nu a fost un exemplu bun de urmat. Și, într-un final bunica. Cea care și-a privit „comoara” ei, crescând mare, inima umplându-i-se de mândrie, cu fiecare reușită a sa. Ea nu știe ce face cu adevărat pentru că, cel mai probabil, inima ei fragilă nu ar suporta așa ceva. E mai bine ca nimeni să nu îi spună și, singura ei problemă să fie faptul că nu o mai sună nimeni să vadă ce face. Dacă nu îi interesează starea lor de bine, atât morală, cât și fizică, ar trebui să se gândească la ei. Cei care au încercat să îi ferească de tot răul din lume. I-au învăluit cu aripile lor de îngeri și le-au construit o insulă de puf.

Ca să ajung la finalul acestei postări, vă mai scriu doar un lucru. NU MERITĂ. Nu merită să îți vezi familia distrusă, copilăria pierdută, corpul ruinat și toată viața, distrusă iremediabil. Luați alegeri înțelepte și lăsați în urmă persoanele care vă vor răul. E mai bine așa. Pentru ei. Pentru tine. Pentru mine. Pentru noi.

PS. O să mai vedeți de acum înainte, împrăștiate prin articol, poze la care m-am gândit, atunci când am scris recenzia, așa că, de data aceasta am ales niște poze făcute prin oraș, înfățișând natura care își revine după frigul de afară, arătându-ne că renașterea este posibilă (cumva, o renaștere spirituală sau mentală, nu din morți). Nu știu dacă au sau nu legătură cu cartea dar, astea am considerat eu că sunt potrivite. Până data viitoare, citiți cât mai mult!